Despre aur monoatomic si multe altele

„De-a lungul istoriei, alchimistii au studiat îndelung proprietãţile fizice si energetice ale elementelor naturale, studii care i-au dus de la utilizarea compusilor chimici în scopuri medicinale, pînã la descoperirea unor elemente si configuratii cu totul si cu totul noi. Fascinatia aurului a rãmas constantã, proprietatile sale unice facîndu-l un simbol al incoruptibilitatii ai puritatii metalice, rege al metalelor si al regnului mineral. Metal asociat Soarelui, aurul dispune de capacitati fizice remarcabile, iar din punct de vedere energetic, aurul pur este un foarte bun conducãtor si catalizator, radiind un camp deosebit de puternic, cu o amprentã vibrationala înaltã, fiind folosit din acest motiv la prepararea elixirelor achimice si a talismanelor sau a obiectelor rituale utilizate în ceremonialurile magice. Secretul alchimistilor a fost descoperit Alchimistii studiau posibilitatile de transformare ale metalelor si felul în care atomii se pot rearanja prin procese precise, pentru a obtine maximum de potential energetic. In zilele noastre, alchimia s-a mutat din camerele secrete ale castelelor europene în laboratoarele de inalta performantã ale fizicii nucleare. Ceea ce adeptii vechii Arte Regale obtineau în ani intregi de munca asidua, cercetatorii fizicii si chimiei nucleare pot obtine la fel de bine intr-un timp extrem de scurt in conditii controlate de laborator. David Hudson este unul dintre cei care si-au dedicat munca cercetãrii de acest tip, revolutionand conceptiile vechi cu privire la manipularea materiei metalice. El a obtinut aur monoatomic, adica conglomerate moleculare cristaline compuse din atomi singulari de aur, ceea ce alchimia numeste Aur Filosofal. El a pus la punct un proces prin care poate reduce structura moleculara a mai multor metale in afara de aur la aceastã stare monoatomica, numindu-si produsul Ormus, asemenea aurului alchimic al celor vechi. Acest produs a devenit un adevarat succes comercial datorita capacitatilor extraordinare pe care le manifesta, un adevarat medicament miraculos al mai multor afectiuni si nu numai… Proprietatile aurului monoatomic sunt, la prima vedere, extraordinare: administrarea sa constanta, intr-un dozaj moderat, poate duce in timp la imbunatatirea capacitatilor mentale, la declansarea unor procese cerebrale pina atunci inexistente sau foarte reduse, simturile cunosc o dezvoltare extraordinara, sistemul imunitar este fortificat la un nivel deosebit si incep sã aparã abilitati extrasenzoriale care sporesc pe durata tratamentului, afirmandu-se ca miraculoasa pulbere alba poate ajuta omul în procesul ascensiunii spirituale. Mai mult, în functie de metalul monoatomic folosit, se pot dezvolta anumite chakre în mod precis, datorita felului în care metalele sunt assimilate de sistemul endocrin: iridiul monoatomic influenteazã procesele glandei pituitare, spre exemplu, în timp ce aurul aflat în aceeasi stare cristalina actioneazã asupra glandei pineale. Insa mai putin discutate sunt efectele secundare ale folosirii panaceului solar, pericolele administrarii sale si riscurile la care se expun cei care il iau. Desi dupã un regim de noua luni în care aurul monoatomic este asimilat, subiectul se simte revigorat, sanatos, are un sistem imunitar puternic, manifesta o aura sanatoasa, vizibila cateodatã chiar si fizic (sub forma unei straluciri specifice a pielii), iar sensibilitatea extrasenzoriala se accentueaza, schimbarile sunt induse în mod nenatural de cãtre aur si pot forta sau suprasolicita corpurile subtile ale unui individ nepregatit. Vechii maestri nu obtineau numai o substantã extraordinara din punct de vedere chimic pentru a o folosi ca atare, ci se pregateau din punct de vedere spiritual si energetic pentru a putea face fata schimbarilor survenite odatã cu administrarea serului miraculos. Petreceau nopti si zile la rand studiind si meditand în timp ce fabricau pretiosul compus, iar secretele pregatirii erau trecute de la maestru la discipoli in cel mai strict secret. Pericolul aurului nostru intervine atunci cand oricine doreste sa obtina aceste facultati extraordinare fara prea mult efort spiritual poate comanda elixirul de pe internet, fara a da prea mare importantã pregãtirii. Nefericitul nostru isi va admira capacitatile miraculoase si se va lasa prada lenei spiritului, în timp ce sistemele sale energetice se vor suprasolicita în mod nefiresc, corpul sãu va suferi mutatii moleculare cu greu reversibile, iar ADN-ul sau spiritul va fi privat de posibilitatea unei reconectari firesti si sanatoase. Orice rezultat miraculos nesustinut prin muncã asidua este un miracol de o zi, asa ca sfatuim amatorii de spectaculos sã se gandeascã de doua ori inainte de a dori asemenea leacuri, indiferent de cat de minunate le sunt capacitatile. Sau chiar de trei ori…” Citez din cartile lui Radu Cinamar: „Viitor cu cap de mort” vol. 1 si „12 zile o initiere secreta” vol. 2 „O amforă misterioasă După tabloul de comandă există un pătrat mare cu latura de trei metri pe care se află o amforă. Conţinutul ei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii. Aceasta este ceea ce îşi dorea cu atâta ardoare venerabilul Massini pentru el şi pentru elita masonilor. Amfora conţine un praf alb foarte fin. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să constate că substanţa are o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic care este foarte dificil de obţinut mai ales în formula de puritate foarte mare. Venerabilul Massini era informat încă înainte de a pătrunde în sală de existenţa amforei. Pulberea de aur în forma ei pură stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi neuronal. Adică provoacă un proces accelerat de întinerire. Teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp, şi în cantitate bine determinată, pulbere de aur monoatomic. Aşa se explică multe aspecte enigmatice legate de longevitatea incredibilă a unor personaje importante şi arată intenţiile ascunse ale elitei mondiale ale masonilor. Citat din cartea 12 zile – o initiere secreta: „LEGENDELE PELEŞULUI Elena Ceauşescu a aflat de comorile din Bucegi datorită reginei Elisabeta – Carmen Sylva care, în „Poveştile Peleşului”, strânsese o mulţime de relatări de la localnici şi ciobani despre fabuloasele tezaure ascunse în „inima” muntelui. În „Cetatea Babei” se povesteşte despre o misterioasă cetate subterană în care se află depozitate cantităţi enorme de aur. Se pare că nici regele Carol I nu a ales întâmplător locul de amplasare a Castelului Peleş – inaugurat în 1883 – în Bucegi, existând multe publicaţii străine care semnalau ciudatul ansamblu de sculpturi megalitice în stânca Sfinx – Babele şi peşterile străjuite de schituri. Preoţii, deţinători şi păzitori de secrete privind tezaurele lăsate moştenire din moşi-strămoşi, construiseră o adevărată reţea de schituri ca nişte forturi de pază. (…) GROTA SACRĂ DIN BUCEGI În primul rând se monitorizau publicaţiile care făceau referiri la grote şi tezaure. În studiul „Dacia Hiperboreană”, publicat la Paris în 1936, republicat în Franţa şi Italia în anii ’80, când a făcut mare vâlvă, Vasile Lovinescu afirma că „muntele Om este traversat de o grotă imensă care este una dintre cele mai mari din lume, în sensul că nu i s-a dat de capăt, fiind exploatată doar pe vreo 20 de kilometri”. Cine o exploatase şi în ce scop nu se preciza. Între 1966 -1968, arhitectul peruan Daniel Ruzo a venit în România pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord), pe care îl văzuse pe o carte poştală. El a fost însoţit de o echipă de români care a realizat cu această ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sania, „Mistere în Piatră”. Ruzo observase că Sfinxul semăna cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stâncă de pe podişul Marcahuasi, Peru, denumit „Monumentul Omenirii”. De fapt, nici Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, după cum observa arheologul peruan, fiind înconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum şi de capul unui câine. Din lunga sa experienţă, Daniel Ruzo trage concluzia că acel câine are rolul de păzitor al unei comori şi că „trebuie să existe şi o Peşteră a Tezaurului” în apropierea acestui magnific monument al Omului. ÎN PRAGUL NEMURIRII O altă cercetătoare care a efectuat un amplu studiu asupra masivului Bucegi – studiu care a ajuns pe biroul Cabinetului 2-a fost Cristina Pănculescu. Conform teoriei ei, dezvoltată pe larg în cartea „OZN – Universuri Paralele”, de col. dr. Emil Străinu, în Bucegi, în apropierea Vârfului Omu, se află un centru energetic-informaţional natural al Terrei, semnalat de toate tradiţiile civilizaţiilor antice. Cristina Pănculescu a remarcat, printr-o serie de analize ale mostrelor de rocă şi electronografie, o serie de proprietăţi cu totul speciale ale acestui Stâlp al Cerului – Arborele Vieţii, identificat cu Vârful Ocolit. În final, demonstra că Centrul reprezintă un loc geometric de conexiune cosmică, o poartă de ieşire din universul terestru, cu o activitate energetică măsurabilă, ce se manifestă ciclic, constatând că din 1986 intensitatea centrului a depăşit pragul de latenţă. Centrul era cunoscut şi pe vremea dacilor, aflându-se pe muntele sfânt Kogayon. „Chemaţi de Sfinx, dacii ştiau a se face nemuritori”, concluziona studiul, terminat în 1988 şi înaintat către CC. al P.C.R., de unde, pe căi misterioase, a ajuns pe biroul „oamenilor” tovarăşei. Şi poate că aceasta a cochetat cu ideea nemuririi, ca mulţi suverani ai istoriei, care aveau turma lor de alchimişti ce trebuia să găsească Piatra Filozofală, cu ajutorul căreia se obţinea elixirul vieţii şi se putea transforma orice metal în aur. Elena Ceauşescu era o „colecţionară” de tot felul de practici de întinerire şi revigorare apărute la noi sau la alţii. Dar evenimentele din decembrie ’89 băteau la uşă şi nu mai era timp pentru incursiuni în alte subterane decât cele ale puterii. Cu siguranţă însă, pe vremea ei, aceste teorii erau studiate mult mai asiduu, deşi în mare secret, decât astăzi, când se fac publice, dar autorităţile nu dau semne că ar fi interesate. Cât despre tezaurul fabulos din subteranele Bucegiului, el nu a fost găsit pentru că nu s-a găsit Poarta Comorii, care ar fi dus la marea galerie ticsită cu aur. Deşi în cartea Viitor cu cap de mort se afirmă că această mare galerie a fost descoperită prin sateliţii NASA şi că acolo există un tezaur de nepreţuit pentru istoria omenirii. Dar poate că autorul a grăbit puţin lucrurile. (…) POARTA COMORII Oamenii Elenei Ceauşescu erau bine orientaţi. Unul dintre cei mai fervenţi cercetători ai geografiei sacre a României, Dan Corneliu Brăneanu, care a publicat numeroase articole despre centrul sacerdotal din Bucegi, confirmă că în inima muntelui există o reţea de galerii subterane care este posibil să unească mai multe peşteri şi să aibă galerii de legătură cu alte centre sacre din lume. A studiat şi cartea lui Daniel Ruzo, „La historia fantastica de un descubrimiento”, publicată de Editura Diana, din Mexic, despre călătoria acestuia „prin munţii cei sfinţi” ai României, ce păstrează amintiri despre civilizaţia de dinainte de Potop. Ruzo a rămas fascinat de multitudinea reprezentărilor sacre de pe stâncile ce străjuiesc drumul către Omul, „sculpturi străvechi, anterioare Potopului, erodate de vechime”, care înfăţişează sacerdoţi şi lei, paznici ai tezaurelor. „Am studiat multe centre sacre protoistorice în lume, dar aici, în Carpaţi, am găsit Poarta Comorii”, scria Daniel Ruzo. Despre ce comoară poate fi vorba? Ne lămureşte Dan Corneliu Brăneanu: „Nu este vorba numai de o comoară materială, ci de una în special spirituală, care să transmită informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor care s-au dezvoltat pe Terra din timpuri ancestrale. Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului, von Danniken situa un altul în munţii Equadorului, iar Daniel Ruzo a simţit că triada sacră se închide în Bucegi, dacă nu cumva aici începe, dat fiind cuvântul OM, de o importanţă spirituală deosebită, regăsit în multe toponime doar la noi în ţară”. … LA PIATRA TRĂSNITĂ Corneliu Brăneanu, după multe cercetări, inclusiv prin mijloace radiestezice, presupune că o poartă de intrare în reţeaua subterană de sub Omu ar putea fi pe Valea Obârşiei Ialomiţei, într-un loc dominat de o stâncă numită „Biserica Trăsnită” sau „Piatra Trăsnită”, ce se termină brusc, cu un perete vertical, ca un zid de sprijin. La baza acestui perete se găsesc stânci sfărâmate, rezultate, probabil, din excavarea unui culoar de intrare în reţeaua subterană (care uneşte mai multe peşteri din Bucegi), făcut cu peste 40.000 de ani în urmă (datarea a fost făcută prin mijloace radiestezice), care acoperă intrarea. Figurile remarcate de Ruzo în timpul ascensiunii-către Omu ar putea marca verticala pe care se află, la o adâncime de 12 metri, această poartă.” Mă folosesc de această cale pentru a-i informa pe cititorii noştri că, personal, nu îl cunosc pe domnul Radu Cinamar. Nu deţin nici un fel de date, informaţii sau referinţe despre persoana dumnealui şi orice tentativă din partea mea în această direcţie a rămas fără nici un rezultat. Materialul cărţii a fost primit prin intermediul poştei electronice şi toate celelalte aranjamente au fost făcute, la rugămintea fermă a autorului, pe aceeaşi cale. După unele ezitări datorate formei neobişnuite de colaborare, am acceptat totuşi materialul pentru publicare, deoarece am considerat că valorarea lui este excepţională pentru poporul român. Aceeaşi metodă a fost utilizată de autor şi în cazul volumului de faţă, care după cum se va vedea este chiar mai şocant decât cel precedent. Domnul Radu Cinamar este o persoană foarte ocultată şi îi înţeleg perfect motivaţiile, care decurg în mod direct din elementele pe care le-a prezentat în cărţile sale. Totuşi, nutresc o vie speranţă că voi avea posibilitatea să-l cunosc într-un viitor nu prea îndepărtat şi nu mă îndoiesc că aceasta este şi dorinţa majorităţii cititorilor săi. 12 ZILE – O iniţiere secretă în tărâmul tainic al zeilor reuşeşte să bulverseze aproape în totalitate concepţiile noastre despre viaţă şi despre universul în care trăim. Deşi clar expuse, noţiunile şi evenimentele din carte şochează atât de mult mentalitatea noastră, încât sunt nevoit să accept că poate cu toţii avem nevoie de o reevaluare profundă a modului în care gândim şi trăim. Elinor În după-amiaza celei de-a doua zi după ce am avut discuţia la telefon, am mers la adresa care mi-a fost indicată. Era o stradă retrasă, dintr-un cartier select al Bucureştiului. Casele cochete erau umbrite, de o parte şi de alta a străzii, de copaci stufoşi care îşi mişcau încet ramurile în liniştea suavă a acelei zile. Am găsit cu uşurinţă numărul care era indicat pe adresă; era o vilă cu un etaj, având un design ingenios, foarte modern. De altfel, am observat că fusese proaspăt renovată. Am sunat la interfon şi mi s-a deschis aproape imediat. Puţin emoţionat, am intrat într-o curte relativ mică, dar plină de verdeaţă, prin care treceau două alei pavate şi atent îngrijite. Am urcat repede cele câteva scări de la intrare şi am ajuns în dreptul uşii superbe din lemn sculptat, care atunci s-a deschis larg în faţa mea. În sfârşit eram întâmpinat de misteriosul personaj, pe care l-am recunoscut imediat după accentul lui specific. Am fost totuşi destul de surprins să remarc faptul că bărbatul era foarte tânăr; nu cred să fi avut mai mult de 26-27 de ani. Blond, de înălţime mijlocie şi zvelt, purta o cămaşă de culoare grena cu revere şi o pereche de pantaloni asortaţi. Figura lui calmă şi zâmbitoare îmbia încredere şi sinceritate, dar ochii lui ascundeau adâncimi nebănuite. În ciuda tinereţii sale, impresia mea certă a fost aceea că omul exprima multă maturitate în gesturi şi în gândire. Politicos, el m-a invitat în living-room şi s-a prezentat cu numele complet dar, pentru că întâlnirea a fost stabilită în termeni de confidenţialitate, nu voi divulga numele real al persoanei. De altfel, intuind că voi scrie această carte, ea însăşi mi-a sugerat să folosesc în ceea ce o priveşte pseudonimul Elinor. — În cazul meu totuşi problema numelui este relativă, mi-a spus el. E o „moştenire” de familie, care trebuie adaptată din când în când. Cum aşa? mi-am exprimat eu nedumerirea. Nu înţeleg, îţi schimbi numele? Sunt nevoit să adopt această tactică, pentru a nu avea probleme. Dar de ce? Sunt sincer uimit, am zis eu. Aşezat într-un fotoliu de piele, serveam din ceaiul oriental pe care Elinor mi 1-a oferit într-o ceaşcă de porţelan fin. Ambianţa camerei era minunată, decorul fiind un amestec ingenios de antic şi modern, care inducea un sentiment confortabil de relaxare şi bună dispoziţie. Tânărul îmi explicase că lama tibetan urma să sosească în curând -, aşa încât noi am legat repede o discuţie firească, însă aceasta părea că se îndreaptă pe panta unor destăinuiri uluitoare. — Ştiam că se va ajunge repede la acest punct al discuţiei, a spus Elinor. Totuşi, în circumstanţele actuale m-am decis că este oportun să vă împărtăşesc un secret teribil, pentru care unii chiar ar ucide. De altfel, acesta este motivul principal care mă determină să fiu extrem de precaut cu aceste informaţii. Ştiu însă că probitatea dumneavoastră nu poate fi pusă la îndoială şi că bunele intenţii pe care le manifestaţi sunt minunate. L-am asigurat atunci pe Elinor de discreţia mea desăvârşită şi totodată l-am lăsat să înţeleagă faptul că sunt foarte interesat de ceea ce dorea să-mi povestească. — Nu peste mult timp, a continuat el, voi fi nevoit să-mi schimb numele deoarece altfel aş atrage într-un mod nedorit atenţia asupra mea. Motivul este acela că înfăţişarea mea nu va mai corespunde, nici măcar în limite largi, cu vârsta mea reală. Încă nu eram capabil să înţeleg esenţa problemei. — Bine, dar eu personal nu văd nici o inadvertenţă! am spus cu încredere. În definitiv arăţi foarte bine pentru un tânăr care încă nu a împlinit treizeci de ani. Elinor a tăcut un timp, privindu-mă cu seriozitate. — Problema este că, în realitate, am şaizeci şi doi de ani, a spus el cu mult calm. Deja mă confrunt cu anumite suspiciuni din partea unor persoane şi nu vreau să le alimentez mai mult aceste bănuieli. Singura soluţie este aceea de a-mi schimba complet identitatea şi domiciliul pe teritoriul României. Probabil că voi fi nevoit să părăsesc şi ţara pentru o perioadă mai lungă de timp. Am rămas siderat, privind în gol. Primul meu gând a fost acela că m-am lăsat amăgit de toana unui nebun şi am pierdut astfel câteva ore din programul meu. Totuşi, nu reuşeam să identific motivele pentru care trebuia neapărat să cred aceasta. În definitiv, acel om mă tratase cu respect, fusese amabil şi plin de bun simţ cu mine; mai mult, locuinţa lui era o expresie elocventă a bunului gust arhitectonic şi decorativ. În afară de faptul că, probabil, se credea nemuritor, nu aveam alte motive pentru a-l suspecta de nebunie. Vă înţeleg reacţia emoţională interioară, a spus el cu un ton detaşat. La urma urmei este oarecum firesc să manifestaţi cel puţin un sentiment de neîncredere faţă de ceea ce v-am destăinuit. Totuşi, reflectând mai adânc, veţi descoperi că nu este imposibil ca omul să trăiască mai mult decât media de vârstă actuală. De fapt, ar putea trăi perioade imense de timp în corpul lui fizic. Ce să înţeleg de aici? Că nu veţi muri? Am sesizat că trecusem în mod inconştient la modul politicos de adresare, după ce aflasem vârsta reală a celui din faţa mea. — Asta rămâne să descopăr, nu-i aşa? Probabil că va dura ceva timp până voi lua o decizie în acest sens, a spus Elinor cu o fină ironie. Totuşi, intuiţia şi anumite cunoştinţe ezoterice pe care le am mă determină să afirm că nu se poate rămâne în corpul fizic o perioadă nedeterminată de timp. Însă chiar şi aşa, viaţa fizică se poate prelungi mai multe mii de ani. Aceasta ne poate conferi posibilităţi extraordinare de evoluţie. Începeam să-mi revin din şocul surprizei şi mi-am adus aminte de pulberea de aur monoatomic pe care Cezar o descoperise în recipientul în formă de amforă din Sala Proiecţiilor. Nici până atunci nu aflasem ce reprezenta, de fapt, acea substanţă; explicaţiile pe care le primisem erau doar ipoteze şi nimeni nu verificase dacă asimilarea ei în organismul uman producea o reîntinerire spectaculoasă a trupului, menţinându-l în acelaşi timp la parametrii optimi de funcţionare sute şi chiar mii de ani. Nu ştiam dacă s-au efectuat cercetări în această direcţie şi nici unde a fost transportată pulberea cea preţioasă. De altfel, nici chiar Cezar nu mi-a precizat nimic despre aceasta atunci când m-am întâlnit cu el, după întoarcerea din Marea Expediţie. La rândul meu, am evitat să aduc în discuţie acel subiect deoarece intuiam că „reprezintă un punct sensibil şi în acelaşi timp un secret teribil. Se pare însă că jocul sorţii m-a favorizat, deoarece acum eram în situaţia de a afla lucruri extraordinare pe care, fără să le resping apriori, le încadram totuşi în domeniul fantasticului. Dacă persoana din faţa mea spunea adevărul, atunci aveam dovada vie a faptului că omul poate să nu îmbătrânească şi chiar să-şi prelungească viaţa în corpul fizic o perioadă imensă de timp. Aşa cum era firesc într-o asemenea situaţie, am presupus că secretul pulberii de aur monoatomic nu constituia proprietatea exclusivă a unei civilizaţii antice necunoscute şi că Elinor fie avea relaţii cu totul speciale, fie făcea parte din prima elită a puterii mondiale. Deşi mă îndoiam de acest ultim aspect, am menţionat presupunerea mea. — Ştiu că pulberea respectivă a constituit unul dintre punctele fierbinţi ale descoperirii din Munţii Bucegi, la care aţi avut şi dumneavoastră acces. Poate că veţi fi surprins, dar cunosc multe detalii în această direcţie; veţi afla curând din ce cauză. Totuşi, în ceea ce priveşte aspectul meu exterior şi longevitatea de care mă bucur, acestea nu se datorează consumării pulberii de aur monoatomic. Vreau să spun că înfăţişarea mea, în ciuda vârstei reale pe care o am, nu este un efect al folosirii pulberii de aur monoatomic, ci ea se datorează influenţei unui dispozitiv care, după părerea mea, face şi mai dificil de înţeles interacţiunea care există între om şi energia timpului. Simţeam cum mă cuprinde din nou un val de căldură care exprima stânjeneala, neîncrederea mea şi chiar un fel de panică ce mă făcea să freamăt neliniştit în fotoliu. De fapt, cred că nu voiam să fiu ţinta unei farse de prost gust, dar nici nu aveam suficiente argumente pentru a-mi susţine această bănuială. Tulburat, am cerut o dovadă. Atunci, Elinor mi-a arătat zâmbind actul de identitate şi paşaportul său. În viaţa mea nu am examinat mai atent nişte acte de identitate, dar cu toate acestea nu am putut să le găsesc nici un cusur. Nu exista nici o îndoială asupra chipului din fotografie, care-l reprezenta pe Elinor, iar anul naşterii era scris foarte clar: 1942. Chiar şi în această situaţie, m-am gândit totuşi că actele ar fi putut să fie false, însă mi-am dat seama că efortul pentru contrafacerea lor ar fi fost prea mare, iar mobilul unei asemenea acţiuni ar fi rămas neclar. Dacă era într-adevăr ceea ce pretindea, atunci acel om avea tot interesul să deţină acte care să ateste faptul că vârsta lui era mult mai mică decât cea reală, pentru că în acest fel să existe o corelaţie cu înfăţişarea lui exterioară. Intuind gândurile pe care le aveam, Elinor mi-a arătat atunci şi certificatul lui de naştere, în original. Mi-a explicat că a anticipat reacţiile mele, pe care de altfel le considera fireşti în acea situaţie şi tocmai de aceea pregătise actele personale pentru a mi le arăta. Este totuşi greu să vă descriu starea complexă pe care am simţit-o atunci, ştiind că mă aflu în faţa unui om care nu îmbătrâneşte. Contradicţia între realitatea pe care o aveam în faţa ochilor şi ideile preconcepute şi adânc infiltrate în mintea mea, care îmi aduceau mereu aminte că fiinţa umană nu poate să trăiască timp de sute de ani şi cu atât mai puţin timp de mii de ani, au creat o stare de confuzie din care aproape că nu mai ştiam cum să ies. Credeam că, după ceea ce văzusem în Sala Proiecţiilor, nu mai era nimic care să-mi provoace mirare sau stupefacţie. Şi totuşi, într-un mod .cât se poate de simplu şi firesc, mă confruntam din nou cu un element bulversant, care sfida practic ideile ştiinţifice moderne şi sistemul conceptual în care am fost educaţi. Sigur, aş fi putut să adopt în mod simplist politica struţului aşa cum, din nefericire, procedează mulţi oameni de ştiinţă moderni atunci când ceva le depăşeşte capacitatea de înţelegere. Puteam să părăsesc imediat acea casă, dar experienţa pe care o acumulasem până atunci în situaţii similare şi intuiţia profundă că omul din faţa mea a spus adevărul m-au determinat să accept „provocarea”. Elinor a deschis peretele batant din sticlă al camerei, lăsând aerul răcoros al după-amiezii târzii să pătrundă înăuntru. Mişcarea lui inspirată a avut darul să mă ajute să mă liniştesc şi să-mi reorganizez gândurile. — Bine. Am înţeles că situaţia ta reprezintă un adevăr tulburător, dar spune-mi totuşi cum ai reuşit aceasta? Te rog, însă, n-aş vrea să aud că te-ai născut nemuritor, pentru că atunci mă ridic şi plec imediat. Elinor râse cu poftă şi se aşeză din nou în fotoliu. Reuşisem să depăşesc handicapul emoţional şi chiar pe cel conceptiv, ceea ce detensionase în mare parte atmosfera din cameră. Probabil că acest fapt a determinat şi modificarea formulei de adresare, care acum devenise familiară. — îmi pare bine că te pot linişti măcar din acest punct de vedere, a răspuns Elinor. M-am născut la Oradea, în condiţii cât se poate de normale. Acolo am trăit până la vârsta de douăzeci şi opt de ani de ani, când am venit în Bucureşti. Acest fapt a fost urmarea unui eveniment crucial care s-a petrecut în viaţa mea. L-am privit întrebător, invitându-l să continue. Ceea ce aveam să aflu mi-a zguduit fiinţa. — În acea perioadă tocmai mă pregăteam să-mi întemeiez o familie. Logodnica mea se ocupa de organizarea nunţii, care urma să aibă loc peste două luni. Într-una din acele zile am primit o scrisoare recomandată, dar numele expeditorului nu-mi era cunoscut. Adresa expeditorului era la Post Restant, la unul dintre oficiile poştale din Bucureşti. Intrigat, am desfăcut plicul şi înăuntru am găsit mai multe pagini scrise destul de mărunt, într-o exprimare relativ stângace. Cu mare uimire am aflat astfel că cel care îmi scrisese era un strămoş al familiei mele, despre care nici eu şi nici părinţii mei nu ştiam nimic. Totuşi, în mod curios,- autorul scrisorii părea că mă cunoaşte foarte bine precizând unele evenimente marcante ale vieţii mele de până atunci şi făcând, de asemenea, unele observaţii pertinente asupra fiecărui membru din familia mea. Eram însă rugat să nu destăinui nimănui conţinutul acelei scrisori, în care erau expuse multe informaţii preţioase pentru mine. Dacă aceste prime elemente cu care începea scrisoarea mi-au provocat uimirea, cele care au urmat m-au lăsat perplex. Se pare că strămoşul provenea de pe linia tatălui meu, însă adevărata problemă era aceea că el afirma că s-ar fi născut în anul 1424, în Germania, într-o zonă care în zilele noastre ar corespunde împrejurimilor oraşului Koln. El povesteşte că tatăl lui era un negustor vestit, care călătorise de mai multe ori în Asia Mică pentru a face schimb de marfă. De obicei, acesta pleca în deplasările sale împreună cu familia, însă atunci când strămoşul meu 1-a însoţit a doua oară pe tatăl său în călătorie, caravana lor a fost atacată şi jefuită de o bandă de tâlhari. Părinţii lui au fost ucişi în ambuscadă, iar el, care atunci avea paisprezece ani, a fost vândut ca sclav unui mic rege ce domnea peste un teritoriu din vechea Persie . Se pare însă că destinul strămoşului meu conţinea încă multe surprize interesante. La puţină vreme după acele evenimente, stăpânul lui a primit vizita unui maharaj din îndepărtata Indie, iar la plecarea acestuia copilul i-a fost dăruit ca sclav, pe lângă alte bunuri şi obiecte preţioase. După o călătorie lungă alături de noul lui stăpân, strămoşul meu a ajuns în India, pe domeniul maharajului. Acela se pare că era un om cultivat şi foarte interesat de ştiinţele oculte. După doi ani de la venirea din Persia, la curtea sa a sosit un mare magician, despre care se spunea că avea unele puteri teribile. Pe timpul şederii sale la curtea regelui, el a fost servit de către băiat. Magicianul a fost atât de mulţumit de comportamentul şi isteţimea acestuia, încât la plecare, fiind bun prieten cu regele, 1-a rugat să-i dăruiască băiatul în slujba sa. Astfel, strămoşul meu a ajuns ucenic la unul dintre marii magicieni ai acelor timpuri care, aşa după cum se relata în scrisoare, practica de fapt alchimia, ştiinţă foarte secretă ale cărei taine profunde erau stăpânite doar de cei cu adevărat înţelepţi. Strămoşul meu nu a precizat în scrisoare dacă acel magician reuşise să obţină Piatra Filozofală, care este încununarea plină de succes a Operei Alchimice, însă mi-a dezvăluit totuşi un aspect tulburător. El a afirmat că, deşi a rămas în serviciul magicianului mai mult de douăzeci de ani, nu a observat la acesta nici o modificare a înfăţişării sale şi nici un semn de decrepitudine fizica sau mentală a fiinţei lui. Între timp, fusese iniţiat în multe dintre secretele alchimiei şi obţinuse progrese remarcabile pe această cale. Totuşi, deşi a vrut să afle de mai multe ori secretul tinereţii maestrului său, acesta a evitat întotdeauna să abordeze subiectul respectiv. In cel de-al douăzeci şi treilea an de ucenicie, magicianul 1-a chemat la el şi 1-a anunţat că aceea era ultima zi în care îl va mai vedea în forma lui fizică, fără să-i spună însă unde şi de ce pleca. Strămoşul meu avea atunci aproape patruzeci de ani; ca ultim şi cel mai preţios dar, el a primit de la maestrul său un obiect straniu care era confecţionat dintr-un aliaj metalic special. I s-a spus că, dacă va rămâne mereu în preajma acelui obiect, nu va mai îmbătrâni şi va trăi mii de ani. În continuare, magicianul i-a oferit anumite sfaturi preţioase prin care el însuşi putea să obţină aliajul respectiv şi i-a dat indicaţiile necesare pentru realizarea formei finale a obiectului. În acea noapte maestrul lui a dispărut şi de atunci nimeni din anturajul său nu 1-a mai văzut vreodată. În următorii o sută de ani, ruda mea străveche a urmărit sporadic să obţină enigmaticul aliaj, în conformitate cu indicaţiile pe care le primise de la maestrul său. Cu toate acestea, el a mărturisit în scrisoare că bucuria de a şti că nu mai îmbătrâneşte şi că poate trăi o perioadă imensă de timp era atât de mare, încât foarte mulţi ani el a preferat să călătorească şi să afle o mulţime de alte lucruri, lăsând în plan secund obţinerea aliajului. Când a ajuns la vârsta de aproape 250 de ani s-a hotărât să se căsătorească şi să-şi întemeieze o familie. Pe atunci se afla în America, pe coasta Californiei de astăzi. A avut trei copii: două fete şi un băiat. Fiind hotărât să împărtăşească tainele pe care le deţinea unui demn urmaş de sex masculin, a urmărit discret dar cu mare atenţie evoluţia propriului său arbore genealogic. Datorită imensei experienţe de viaţă pe care deja o acumulase până atunci, el începuse să se dedice mai ales studiilor aprofundate despre diferitele curente spirituale orientale, abandonând gradat călătoriile sau viaţa mondenă. Timp de cinci generaţii ale arborelui său genealogic, a urmat îndeaproape familia vlăstarului de sex masculin care i se părea cel mai puternic. Atunci când era necesar, el sprijinea în mod misterios prin diferite mijloace mai mult sau mai puţin oculte, continuitatea lanţului său genealogic. Strânsese deja o avere imensă, iar documentaţia sa livrescă ocupa o mare bibliotecă. Datorită unui sistem foarte bine pus la punct, reuşise să nu dea până atunci de bănuit, nici prin averea sa, răspândită în multe locuri pe pământ, şi nici prin faptul că nu îmbătrânea. Printre altele, era esenţial să nu iasă în evidenţă în societate şi să-şi schimbe locuinţa şi identitatea cât mai des cu putinţă, pentru a nu trezi suspiciuni. Totuşi, în jurul anului 1900, datorită unei situaţii complicate a fost foarte aproape să fie demascat şi din această cauză a trebuit să recurgă la soluţii extreme; timp de aproape cincisprezece ani el s-a retras în Australia, reuşind în acest fel să-şi piardă urma. Surpriza neplăcută a fost că, revenind în Europa măcinată de Primul Război Mondial, strămoşul meu a constatat că familia care includea ultimul descendent de parte masculină din arborele său genealogic era dată dispărută. Capul familiei, care era urmaşul său pe linie masculină, fusese ucis în război, iar restul familiei, care includea doi băieţi, dispăruse. Elinor făcu o mică pauză pentru a închide fereastra; afară coborâseră umbrele serii şi se făcuse frig. Fascinat de povestirea lui, nu am remarcat răcoarea decât atunci când el s-a întrerupt din relatare. Am acceptat bucuros încă o ceaşcă de ceai cald, fiind nerăbdător să reintru în atmosfera magică ce era creată de firul incredibilei povestiri. — Din clipă în clipă trebuie să sosească şi prietenul meu tibetan, a spus Elinor uitându-se la ceas. Acum urmează partea care va lămuri întrucâtva situaţia mea. Mai sunt încă unele surprize pentru seara aceasta, spuse el zâmbind. Deşi eram foarte interesat de urmarea povestirii, l-am întrebat totuşi pe Elinor care era motivul pentru care preotul tibetan dorea să mă cunoască. — Am fost rugat să nu divulg nimic până la venirea lui, mi-a răspuns el. Curând însă vei primi lămuriri la toate întrebările. Mulţumit cu acest răspuns, am aşteptat continuarea uimitoarei relatări. — Strămoşul meu avea atunci vârsta de aproape 500 de ani. Desigur, aşa după cum îl asigurase maestrul său, mi numai că nu îmbătrânise deloc, dar chiar devenise mai tânăr decât era când a primit obiectul din acel aliaj misterios, în decursul celor patru secole care trecuseră de atunci, probabil că modul lui de percepţie a lumii suferise transformări profunde. Conştiinţa lui se elevase mult, iar priorităţile sale deveniseră cu totul altele. În cuvinte simple, dar cu o mare putere de impact emoţional, el îmi scria faptul că reuşise să obţină dezideratul ultim al oricărui alchimist veritabil, adică obţinuse Piatra Filozofală. Mi-a explicat că acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi înţeles la modul profund însăşi esenţa vieţii şi a universului, precum şi multe alte taine ale cunoaşterii care i s-au revelat pe parcursul timpului. Din câte mi-am dat seama, marea lui realizare a avut loc în perioada pe care a petrecut-o în Australia. Revenind în Europa, a reluat unele contacte şi legături pe care le avea în Franţa. Se pare că acolo exista deja un grup mic de persoane care erau gradat iniţiate de el în unele aspecte foarte oculte ale ştiinţei şi spiritualităţii. Se ştia faptul că era un alchimist desăvârşit, însă nimeni nu putea preciza care îi era obârşia adevărată. În paralel cu investigaţiile pe care le derulase pentru a afla ce anume se petrecuse cu familia urmaşului său, el a scris două cărţi despre tainele simbolurilor alchimice şi alte câteva manuscrise despre ezoterismul formei şi al limbajului codat. Se pare că aceste manuscrise erau foarte secrete, fiind destinate doar unui mic număr de discipoli; cărţile au fost publicate în Franţa de către principalul lui elev în arta cunoaşterii alchimice, care totodată era un distins om de ştiinţă. Experienţa celor câteva secole de viaţă i-a arătat îndepărtatei mele rude că nu este deloc uşor să te „strecori” prin timp, mai ales în societatea modernă. Cu cât lumea devenea mai tehnologizată şi comunicaţiile mai complexe, cu atât mai dificilă era justificarea prezenţei lui mult timp în acelaşi loc. Mi-a mărturisit în scrisoare că transformarea profundă care intervenise în fiinţa lui 1-a determinat să înţeleagă faptul că avea de îndeplinit o misiune spirituală pe care nu o putea ignora deloc. Aceasta devenea însă cu atât mai dificilă, cu cât el era nevoit să nu apară niciodată în public, să-şi schimbe adeseori identitatea şi locuinţa şi să fie foarte atent la persoanele pe care le alegea pentru a-i transmite mesajele în lume. În mod paradoxal, condiţia de „nemuritor” – care pentru mulţi oameni este foarte dorită şi invidiată – ar putea părea chiar apăsătoare în societatea modernă. După câte am înţeles, aceasta este viziunea egoistă asupra problemei deoarece, în general vorbind, omul şi-ar dori să se bucure doar el singur de feluritele plăceri şi oportunităţi pe care le-ar putea avea de la o viaţă foarte lungă şi o tinereţe nealterată. Te rog însă să reţii un aspect esenţial şi anume, că darul preţios al longevităţii fabuloase nu trebuie să fie irosit în acest mod. De aceea, elementul fundamental într-o astfel de situaţie este acela al responsabilităţii şi al necesităţii de a armoniza contrariile, ceea ce implică o înţelegere profundă a vieţii şi a ţelului principal pe care trebuie să-l aibă omul în existenţa sa. Strămoşul meu îmi scria că aceste aspecte i s-au clarificat în perioada pe care a petrecut-o în Australia, când a fost el însuşi contactat pe căi oculte de reprezentanţii unei civilizaţii şi ierarhii superioare în ceea ce priveşte planeta noastră. Despre aceste aspecte el îmi spunea însă că nu poate să-mi destăinuie mai mult dar că, în măsura în care voi fi interesat şi voi urma instrucţiunile sale, va veni un timp când eu însumi voi cunoaşte în detaliu toate amănuntele. Datorită faptului că realizarea sa în domeniul alchimiei era desăvârşită, a fost relativ uşor să obţină aliajul foarte complicat din care era alcătuit obiectul care îi asigura „nemurirea”. Mi-a scris că a descoperit chiar o metodă mai simplă de obţinere a sa, dar a precizat că forma specială a obiectului trebuia păstrată. Bănuia că eram curios să aflu ce anume determină prelungirea vieţii fizice atunci când o fiinţă umană se află în preajma acelui obiect; mi-a explicat că pentru aceasta era necesar să am deja anumite cunoştinţe ezoterice solide, dar în principiu îmi putea spune că era vorba despre un fenomen de acordare a frecvenţei de vibraţie a aliajului cu frecvenţa specifică de vibraţie a organismului uman. Altfel spus, se crea atunci un gen de interacţiune energetică subtilă mutuală între obiectul din metal şi fiinţa care se afla în preajma lui. El a specificat însă că efectul longevităţii nu era valabil decât pentru persoana căruia îi era destinat obiectul. Cu alte cuvinte, acel obiect trebuia realizat de un maestru alchimist, fiind strict personalizat; efectul lui nu era valabil decât în cazul persoanei vizate, deoarece purta amprenta^ subtilă specifică a organismului acelei fiinţe umane. În particular, aliajul secret avea proprietatea excepţională de a favoriza legătura energetică subtilă cu focarul vieţii universale, dar el selecta „accesul” la această formidabilă energie cosmică doar pentru persoana căreia îi era destinat. Se pare că secretul obţinerii acestui aliaj provine din timpuri imemoriale, din Egiptul predinastic, fiind oferit marilor preoţi de atunci de către zeii care au coborât pe Pământ. Adevărata artă a confecţionării obiectului, dar mai ales a aliajului alcătuit din mai multe metale şi substanţe consta în acordarea frecvenţelor de vibraţie energetică, adică în personalizarea obiectului. Această artă constituia un secret desăvârşit, care nu trebuia cunoscut decât de un maestru în ştiinţa alchimiei. Tocmai de aceea, din câte am înţeles citind textul scrisorii, secretul a fost împărtăşit doar câte unei singure persoane, care era aleasă să fie continuatorul liniei iniţiatice respective. De altfel, metoda de obţinere a aliajului necesită unele cunoştinţe şi capacităţi lăuntrice excepţionale, astfel încât ea nu poate da rezultate decât atunci când fiinţa este cu adevărat pregătită din punct de vedere spiritual pentru a realiza aceasta. Atunci mi-am putut explica de ce strămoşul meu nu a reuşit să obţină aliajul în tentativele sale anterioare, pentru că el nu ajunsese încă la acel nivel de elevare şi de înţelegere profundă a misterelor Creaţiei. Totuşi, mi-a mărturisit că înainte de a obţine Piatra Filozofală, el obţinuse deja elixirul vieţii, etapă care precede în mod firesc încununarea Marii Opere Alchimice. Mi-a dezvăluit faptul că elixirul vieţii este o licoare de culoare rubinie care, atunci când este administrată cu o ştiinţă exactă, permite prelungirea vieţii în corpul fizic o durată de timp de 3-4 ori mai lungă decât cea pe care o poate furniza obiectul alcătuit din misteriosul aliaj. Atunci când i-a înmânat piesa respectivă, maestrul lui i-a spus că aceasta îi va asigura o viaţă terestră de aproximativ 1700-2000 de ani, timp suficient pentru a face progrese gradate pe calea alchimiei şi de a descoperi astfel elixirul vieţii. Am înţeles de aici că realizarea şi mai apoi dăruirea aliajului personalizat de către maestru discipolului său favorit constituia, într-un fel, o linie spirituală, o tradiţie aparte care îşi avea originea într-un trecut foarte îndepărtat al omenirii. De altfel, ţinând cont de perioada de viaţă în corpul fizic pe care o face posibilă deţinerea acelui obiect, presupun că în şirul acestei tradiţii foarte misterioase nu au existat decât vreo 15-20 de persoane care au fost în posesia aliajului respectiv. În calculul meu aproximativ mă bazez pe faptul că fiecare dintre deţinători a trecut la etapa superioară poate cu mult înainte de termenul limită, în general după 500 sau 700 de ani de viaţă terestră. Fireşte, este doar o presupunere, însă aceste cifre pot foarte bine să semnifice o valoare medie a timpului cât ei au deţinut obiectul. Chiar şi aşa, aceasta îmi arată că tradiţia are o vechime de cel puţin 7-8000 de ani, ceea ce depăşeşte cu mult orice altă tradiţie a unei căi spirituale care se cunoaşte şi se practică în prezent. Aici am intervenit, pentru a da glas unui gând insistent. Spune-mi, să înţeleg de aici că tu eşti continuatorul tradiţiei? Din câte ştiu eu, nu există decât o singură persoană pe această planetă care deţine obiectul pe o perioadă de timp. Am aflat de la strămoşul meu că fiecare maestru trebuie să lase obiectul din acel aliaj DOAR UNEI SINGURE PERSOANE, care este discipolul său de încredere. Acesta, la rândul lui, va proceda la fel atunci când va considera că a găsit fiinţa potrivită, ceea ce implică însă o mare responsabilitate. Strămoşul meu a adoptat o variantă mai puţin obişnuită, urmărind de-a lungul timpului evoluţia ramurii principale din arborele lui genealogic. În definitiv, nimic nu îl oprea să caute în următoarea mie de ani o altă fiinţă demnă pentru a-i fi încredinţat un asemenea secret, dacă nici un urmaş din arborele său genealogic nu s-ar fi ridicat la înălţimea cerinţelor sale. Destinul a făcut să fiu ultimul descendent de parte bărbătească din ramura principală, care îl interesa pe strămoşul meu. Dar ai spus că el pierduse urma ultimei familii de pe această ramură, am observat eu. Este adevărat, însă după câţiva ani de investigaţii discrete şi graţie unor legături sus-puse pe care le avea, el a reuşit să identifice locul în care ajunseseră membrii familiei. După moartea soţului pe front, mama şi cei patru copii s-au refugiat în Germania, la nişte rude îndepărtate. Din nefericire, una dintre cele două fete a murit într-un accident, iar mama lor a dispărut la un an după aceea, fără să se mai afle nimic despre ea. Prin 1932, datorită climatului politic tensionat din Germania, familia rudelor care adoptase cei trei copii rămaşi a emigrat în România, în partea de nord a Transilvaniei, iar după doi ani s-a stabilit în Oradea. Din cei doi băieţi de pe partea strămoşului meu, unul era foarte slăbit, fiind grav bolnav de tuberculoză; de altfel, câţiva ani mai târziu el a murit. Celălalt băiat a fost tatăl meu, care s-a căsătorit şi şi-a întemeiat familia la Oradea. Am fost singurul copil la casa lor. Acum înţeleg, am spus eu. Mă întreb însă ce fac maeştrii acestei tradiţii după ce predau „ştafeta”. Nu ştiu nici eu cu exactitate, a răspuns Elinor. Se pare că acesta reprezintă un mare secret, despre care nici strămoşul meu nu mi-a vorbit nimic. Ceea ce ştiu însă este că ei continuă să trăiască în corpul fizic timp de mai multe milenii după aceea, utilizând elixirul vieţii din alchimie. Totuşi, raţiunile pentru care ei procedează în acest fel nu-mi sunt încă prea clare. Cel mai sigur este că au de îndeplinit anumite misiuni spirituale care necesită prezenţa lor în corpul fizic. Logic, aceasta înseamnă că într-un mod mai mult sau mai puţin ocultat ei continuă să rămână printre ceilalţi locuitori ai planetei, însă sentimentul meu este că lucrurile sunt mai complicate. De asemenea, este posibil ca doar unii dintre predecesorii mei să fi adoptat această cale de acţiune, iar alţii nu. Vezi, sunt întrebări la care voi găsi răspunsul probabil mult mai târziu. Am tăcut amândoi o vreme, analizând în minte diferite posibilităţi. În cele din urmă, m-am decis să-l întreb: — Înseamnă că obiectul respectiv se află aici, în casă, nu-i aşa? Da, desigur, mi-a răspuns Elinor. Raza lui de acţiune specifică este de câţiva metri. Nu e obligatoriu să rămân mereu în preajma lui, dar pentru ca efectul să fie constant este totuşi necesar să am obiectul lângă mine cea mai mare parte a timpului. Poţi să-l compari cu o antenă foarte specială, care joacă rolul de rezonator. Probabil că iniţial, la începuturi, cei care au primit aparatul cunoşteau mult mai multe detalii în legătură cu originea, specificul şi modul lui de funcţionare, dar o dată cu trecerea mileniilor s-au mai pierdut din aceste informaţii. Bine, dar cum ţi-a parvenit obiectul? am fost eu curios. Te-ai întâlnit cu ruda ta străveche? Nu, nu m-am întâlnit cu ea atunci, deşi mi-aş fi dorit mult aceasta. Impresia mea era că a evitat întâlnirea mai ales datorită vigilenţei serviciilor secrete ale regimului comunist, care prin anii ’70 începuse să fie destul de aspru. Personal, sunt aproape convins că strămoşul meu nici măcar nu a fost vreodată în România, ci a realizat tot ceea ce era legat de contactul cu persoana mea prin nişte intermediari foarte discreţi. Am înţeles încă de atunci şi m-am convins cu prisosinţă după aceea că cel care se află în situaţia mea trebuie să fie foarte precaut, dacă vrea să ducă mai departe această tradiţie ocultă. Motivul este evident. Există persoane şi chiar societăţi secrete care au cunoştinţă despre această linie de maeştri alchimişti şi doresc foarte mult să cunoască misterul de fabricare a aliajului. Din fericire, acesta este foarte bine păstrat şi chiar dacă ar fi cunoscut, aliajul nu poate fi obţinut fără înţelegerea unor chei subtile care sunt esenţiale în procesul alchimic respectiv. De pildă, în una din fazele de transmutaţie se obţine un metal cu proprietăţi foarte speciale, despre care oamenii de ştiinţă contemporani nici măcar nu ştiu că există. Tentaţia prelungirii vieţii în corpul fizic este însă prea mare pentru unele fiinţe umane, astfel încât acestea încearcă să obţină viaţa veşnică prin orice mijloace, cu orice preţ. Este evident că în asemenea condiţii trebuie să fiu foarte precaut. Adică viaţa îţi este pusă în pericol, am punctat eu. Da. Am asigurată o viaţă extrem de lungă, raportată la media de viaţă obişnuită, cu condiţia ca funcţiile vitale să nu fie întrerupte. Să revin însă la scrisoare. Îmi amintesc că, pe măsură ce avansam cu cititul ei, în mine se luptau două tendinţe contrare: pe de o parte aveam impulsul de a rupe şi a arunca scrisoarea, gândind că cineva a vrut să-şi bată joc de mine; pe de altă parte, aveam totuşi sentimentul că ceea ce aflam atunci era adevărat. În plus, totul era foarte complicat pentru a fi doar o simplă farsă. Şi apoi, care să fie motivul pentru a mi se face aşa ceva? Eram un om normal, cu o viaţă obişnuită, fără mari pretenţii. În finalul scrisorii era menţionată procedura pe care trebuia să o urmez cu exactitate. Fără să anunţ pe nimeni, fără să-mi iau nici un bagaj, fără să las nici cea mai mică impresie că s-ar fi petrecut ceva neobişnuit, trebuia să vin la Bucureşti la o anumită adresă, la o dată şi la o oră precise, nici mai devreme şi nici mai târziu. Instrucţiunea era de a intra direct în locuinţa de la adresa respectivă. Iniţial am fost cuprins de panică şi chiar am vrut să predau scrisoarea la Poliţie, care în acea vreme se numea Miliţie. Dar, pe lângă faptul că aceasta nu ar fi rezolvat nimic deoarece scrisoarea nu cuprindea decât o simplă relatare, fără nici un fel de date concrete care să ducă la o eventuală identificare a celui care a scris-o, eu însumi aş fi intrat probabil într-un şir interminabil de interogări şi tracasări care erau specifice modalităţii de acţiune a regimului comunist de atunci. M-am întrebat însă ce pierdeam dacă urmam acele instrucţiuni. Chiar dacă aş fi ales varianta dezvăluirii la Poliţie şi mai apoi oamenii legii ar fi descins la adresa respectivă din Bucureşti, eram sigur că nu ar fi găsit absolut nimic acolo; întreaga operaţiune era prea bine gândită şi bine pusă la punct pentru a permite asemenea greşeli. Mai mult decât atât, era deja o certitudine că orice mişcare a mea era discret urmărită, fapt care a fost menţionat printre rânduri şi în scrisoare. Am luat repede hotărârea de a pleca la Bucureşti, respectând în detaliu instrucţiunile. Am motivat celor din casă că merg în oraş la un prieten, dar de fapt am urcat în trenul spre capitală. Am corelat plecarea în aşa fel, încât să respect indicaţiile de zi şi de oră care mi-au fost date în scrisoare. Într-un fel, simţeam că nu mai există cale de întoarcere. Luasem singur această hotărâre, deşi ataşamentele şi obiceiurile vechi aveau încă tendinţa să mă întoarcă din drum. O frică nelămurită îmi invada inima, dar atracţia şansei extraordinare care mi se oferea era mai puternică decât sentimentul nebulos al incertitudinii. În mod straniu, chiar dacă ştiam că mi se oferea o viaţă de aproape două mii de ani, totuşi nu aveam nici un gând concret despre felul în care urma să acţionez. Mă gândeam că era normal să-mi fac nenumărate planuri, să am idei, dorinţe, dar în loc de aceasta mintea parcă îmi era paralizată la gândul că voi trăi poate mii de ani cu acest corp fizic. Pe scurt, am ajuns la Bucureşti şi am găsit destul de repede adresa care indica un bloc comun cu patru etaje dintr-un cartier liniştit. Aşa după cum citisem în scrisoare, uşa era descuiată; am intrat într-un apartament cu două camere, mobilat modest, în care nu era nimeni. Pe masa din sufragerie se aflau, într-un plic mare, o foaie cu instrucţiuni, o cheie şi o sumă enormă de bani pentru acele vremuri. Mi se spunea să părăsesc imediat acel loc şi să merg la o altă adresă din Bucureşti, care de această dată era o casă, unde voi rămâne trei zile, până ce voi fi contactat de o anumită persoană. Cheia din plic era de la uşa acelei case, iar banii erau pentru cheltuieli; numărând banii, am constatat că suma respectivă mi-ar fi ajuns să trăiesc liniştit un an de zile. Eram totuşi sfătuit să nu ies din casă în acea perioadă, decât dacă era neapărat necesar. De asemenea, în frigider aveam o rezervă considerabilă de alimente. Mi se părea că totul face parte dintr-un scenariu de film, însă ceea ce mi se cerea era relativ simplu. Am rămas gânditor un timp şi am recitit instrucţiunile. Părea că totul era deja aranjat pentru a mi se oferi o existenţă nesfârşită. Totuşi, viaţa ta în corpul fizic ar urma să se încheie după aproape două mii de ani, am spus eu. Într-adevăr, se pare că efectul aliajului este mai slab decât în cazul elixirului alchimic, dar din câte ştiu eu, nimeni nu a trăit până acum perioada maximă de timp pe care o facilitează aparatul. Lipseşte deci o verificare directă a acestei informaţii, care probabil provine chiar de la începuturile tradiţiei. Nu putem fi siguri că mesajul nu s-a alterat o dată cu trecerea timpului. Dar unde era obiectul? am întrebat eu, cu nerăbdare. Ţi-a fost adus de persoana cu care te-ai întâlnit? Lucrurile au fost mai complicate. După ce m-am instalat în cealaltă casă, care de asemenea era plasată într-o zonă liniştită, dar în cealaltă parte a oraşului, am aşteptat vizita persoanei de legătură. Locuinţa era foarte confortabilă, chiar luxoasă aş putea spune, dar am observat că nu avea telefon. Cablul exista, însă lipsea aparatul. Probabil că aceea era o măsură de siguranţă, pentru a nu fi tentat să iau legătura cu cineva. Aşa după cum fusesem înştiinţat, persoana a venit după trei zile, timp pe care eu l-am petrecut citind şi privind la televizor. Pentru a nu crea nici un fel de probleme, am preferat să nu ies în oraş. La sfârşitul perioadei eram puţin plictisit, dar curiozitatea şi interesul pentru ceea ce avea să urmeze nu mă părăsiseră deloc. Persoana de legătură era un domn ajuns la vârsta maturităţii, care mi-a confirmat personal că a fost trimis de ruda mea străveche. Deşi l-am năpădit cu un potop de întrebări în această direcţie, totuşi el a rămas inflexibil. Tot ceea ce mi-a spus a fost că trebuie să am răbdare şi încredere. Apoi a scos din geanta sa un aparat de fotografiat şi m-a rugat să mă aşez în dreptul unui perete gol. După ce m-a fotografiat, văzând că sunt contrariat şi pentru a evita o scenă neplăcută, mi-a explicat că fotografiile erau necesare pentru noile mele acte. M-a anunţat că va reveni peste alte trei zile şi că atunci trebuie să fiu pregătit de plecare. Încă mai puteam să revin la viaţa obişnuită pe care mi se părea că o părăsisem cu prea multă uşurinţă. Pe lângă incertitudinea în care trăiam, justificată de lipsa informaţiilor, simţeam că situaţia devenise chiar periculoasă. Pentru ce aş fi avut nevoie de alte acte? Dar, mai ales, despre ce fel de acte era vorba? în definitiv, buletinul şi carnetul meu de conducere erau perfect valabile, iar despre paşaport nu putea fi vorba, deoarece cetăţenii României de atunci nu aveau voie să deţină aşa ceva. Am înţeles fulgerător că, de fapt, urma să părăsesc ţara, dar nu trecând ilegal frontiera, ci chiar pe la unul dintre punctele vamale cu paşaport în toată regula. Inima mi s-a strâns de emoţie, iar valurile fricii mi-au cuprins imaginaţia. Mă vedeam deja descoperit, închis şi bătut în beciurile temutei Securităţi a Statului, supus unor interminabile şi epuizante interogatorii, de multe ori foarte violente. Mă plimbam nervos prin casă, neştiind ce să fac. Logica îmi spunea că, dacă românii nu au paşaport, atunci însemna că eu aveam să apar cu un act fals având o altă naţionalitate. Transpirat, m-am aruncat pe pat. Gândeam că îmi complicasem viaţa inutil tocmai cu puţin timp înainte de a-mi făuri un viitor decent, o viaţă de familie şi, poate, chiar o carieră, cel puţin atât cât se putea vorbi despre aşa ceva într-un stat comunist. Şi pentru ce? Mă gândeam că, în definitiv, existenţa mea era bună atât cât ar fi fost, nu aveam nevoie de una, de două mii de ani, în care până la urmă precis aş fi obosit! Evident, toate acele gânduri erau urmarea instinctului de conservare care mă îndemna, cât încă mai era posibil, să urmez calea mediocrului şi a banalului. După un timp am început să mă liniştesc şi să privesc problema dintr-o altă perspectivă. Trebuia să recunosc, de pildă, că străvechea mea rudă îmi lăsase mereu la dispoziţie liberul arbitru. Prin nimeni şi nimic, în nici un moment, ea nu m-a forţat să adopt acea variantă. A fost mereu alegerea mea, aşa cum era, de fapt, şi în acea clipă. Chiar şi atunci încă mai aveam posibilitatea să abandonez totul şi să-mi reiau viaţa de dinainte fără ca, cel puţin aparent, cineva să fi avut de pierdut sau de suferit. Eu aş fi găsit repede o explicaţie plauzibilă pentru logodnica şi familia mea, iar suma mare de bani pe care o aduceam i-ar fi înveselit pe toţi. Pe de altă parte, strămoşul meu ar fi rămas la fel de inaccesibil şi necunoscut ca şi până atunci, iar aranjamentele pe care el le angrenase printr-o misterioasă filieră sunt sigur că nu ar fi furnizat nici cel mai mic indiciu autorităţilor. Eram nevoit să recunosc că înţelepciunea, experienţa şi relaţiile pe care el le acumulase în îndelungata sa viaţă îi permiteau să acţioneze de la distanţă într-un mod foarte inteligent şi, practic, lipsit de greşeală. De bună seamă că prevăzuse şi eventualitatea abandonului meu, dar cu o uimitoare delicateţe el mă recompensa într-un astfel de caz pentru „problemele” pe care mi le pricinuise, lăsându-mi acea mare sumă de bani. Concluzia mea finală era că trebuia să-mi făuresc singur destinul. În acelaşi timp, începeam să înţeleg că în loc să solicit mereu şi în mod egoist dovada supremă a celor pe care el le afirma în scrisoare – şi aici mă refer la enigmaticul obiect personalizat – era necesar mai întâi ca eu însumi să ofer o minimă dovadă că merit acel lucru. În loc să abordez o atitudine şi o gândire inchizitorială, ca şi cum viaţa eternă mi s-ar fi cuvenit de drept şi fără nici un efort, mult mai înţelept ar fi fost să realizez că ceea ce urmează să mi se ofere constituia realmente o bogăţie inestimabilă pentru destinul meu şi o şansă extraordinară pentru evoluţia mea. Altfel, aş fi fost în pericol să nu apreciez la justa lui valoare cadoul strămoşului meu şi fără îndoială că, în ignoranţa mea, aş fi făcut destule greşeli care m-ar fi putut costa destul de repede viaţa. — Te înţeleg perfect, am spus eu atunci. Cunosc aceste aspecte, deoarece ele mi-au fost expuse şi mie, e drept că în cu totul alte conjuncturi, de către o persoană foarte specială. Elinor zâmbi cu înţelegere. — Cred că te referi la domnul Cezar Brad, nu-i aşa? într-adevăr, se pare că este o fiinţă care a atins deja un înalt grad de evoluţie a conştiinţei, a remarcat el gânditor. Şi tu faci parte, prin forţa destinului tău, din acest angrenaj complex care implică fiinţe remarcabile. Peste puţin timp vei constata că în viaţă nimic nu este întâmplător, ci toate evenimentele se corelează şi se sincronizează într-un mod care de multe ori este uimitor pentru omul obişnuit. Este o mare artă să observi aceste sincronicităţi care apar în viaţă şi mai apoi să le înţelegi cauza ascunsă. În acelaşi timp, dacă reuşeşti aceasta este un semn distinct al faptului că ai evoluat. Dar să revin la ceea ce spuneam. Reflectând tot mai mult la aceste aspecte, în mine a apărut treptat convingerea fermă că trebuia să abordez o anumită cale în viaţă şi că aceasta era strâns legată de strămoşul meu. Prin urmare, am hotărât să mă abandonez fără rezerve planului ascuns pe care intuiam că marele alchimist îl pregătise în detaliu. Desigur, exista şi o anumită doză de risc în această acţiune, dar hotărârea mea era deja neclintită. La început au mai existat slabe ezitări care se datorau ataşamentului faţă de familie şi de logodnica mea, dar m-am liniştit spunându-mi că mai apoi voi avea tot timpul din lume să mă întorc la ei. În sinea mea însă ştiam prea bine că acest lucru nu se va petrece niciodată. După trei zile bărbatul cărunt a revenit, la fel de sobru şi de calm ca şi prima dată. Aşa după cum am bănuit, aveam deja un paşaport fals cu care urma să trec graniţa. Aşteptările mele au fost însă depăşite atunci când am constatat că paşaportul meu era, de fapt, un paşaport diplomatic şi că eu aveam cetăţenie belgiană. Acel domn mi-a explicat că s-a ales această variantă deoarece eu cunoşteam foarte bine limba franceză, ceea ce făcea totul mai credibil pentru autorităţile vamale. El urma să mă însoţească la Bruxelles, iar plecarea cu avionul era programată a doua zi la prânz. Ca să fiu mai concis, la aeroport totul a decurs normal, firesc, iar vameşii ne-au urat chiar „bon voyage!”. Pe înserat eram deja instalat într-o vilă ultraluxoasă din capitala Belgiei, care se afla într-o zonă rezidenţială a oraşului. Bărbatul care m-a însoţit s-a retras discret, după ce s-a asigurat că am tot ce-mi trebuie. M-a anunţat că în aceeaşi seară urma să primesc o vizită specială. Am zâmbit uşor; probabil că acela urma să fie momentul mult aşteptatei întâlniri cu ruda mea în vârstă de peste cinci sute de ani. Trebuia să recunosc că uneori în viaţă schimbările de situaţie sunt atât de rapide şi spectaculoase, încât trebuie să dai dovadă de mult discernământ şi de o mare stăpânire de sine pentru a le face faţă cât mai bine. În urmă cu o săptămână îmi făuream planuri de familie împreună cu logodnica mea, la Oradea, în România; acum eram în Belgia, având o altă identitate şi aşteptam să mă întâlnesc cu o rudă în vârstă de câteva sute de ani. Destul de şocant, nu? Elinor râse degajat şi se ridică pentru a aprinde lumina. Afară era aproape noapte şi preotul tibetan încă nu sosise. Rupt din vraja ascultării, am tresărit, uitându-mă la ceas. Este destul de târziu… Crezi că va mai fi o întâlnire în seara aceasta? am întrebat eu sceptic. Fără îndoială, a răspuns Elinor, deşi eu însumi sunt puţin mirat de această întârziere. Să avem însă răbdare; va sosi peste puţin timp şi atunci te vei confrunta cu o mare surpriză. Nu înţelegeam nimic din acest mister, dar Elinor mi-a promis că aşteptarea mea nu va mai dura mult. Dacă e aşa, atunci te rog să continui şi să-mi spui ce s-a petrecut în seara aceea la Bruxelles, am zis eu, aşezându-mă mai comod în fotoliu şi gustând unul din fursecurile cu care fusesem servit. L-am cunoscut pe maestrul alchimist, strămoşul meu. Eram emoţionat, dar el părea că mă înţelege atât de bine! Mi-a mulţumit că am avut încredere în el şi în cele ce mi-a scris. Arăta de aproximativ 32-33 de ani; te rog să mă crezi că eram consternat şi căutam diverse motive să-mi justific că ceea ce se întâmplă este o farsă, că este imposibil ca persoana din faţa mea să aibă acea înfăţişare şi totuşi ea să fi trăit deja cinci sute de ani. Mi-am exprimat chiar atunci îndoiala în această privinţă. El m-a privit calm şi cu seriozitate, întrebându-mă apoi cam cum mi-aş imagina eu că ar trebui să arate o fiinţă umană care are vârsta de cinci sute de ani. La această replică m-am blocat, realizând imediat ridicolul situaţiei. A continuat să-mi spună că nu mă voi putea convinge de existenţa acelei tradiţii secrete şi de efectul extraordinar pe care îl are obiectul misterios asupra vieţii celor pentru care a fost făcut, decât după trecerea multor ani, dar în tot acest timp el mă sfătuia să aştept într-un mod activ, să mă cultiv şi să învăţ tainele alchimiei pentru a fi capabil să realizez mai târziu trecerea la etapa superioară. S-a oferit să-mi arate şi să-mi pună la dispoziţie tot ceea ce era necesar pentru a realiza aceasta. „Simt că ai un potenţial deosebit”, mi-a spus el, „dar cu toate acestea vei constata că cei care intră pe calea acestei tradiţii integrează în alt mod timpul pe care îl au la dispoziţie, care faţă de viaţa unui om obişnuit este incomparabil mai lung. De aceea, progresele pe care le vei face în experienţele tale alchimice vor fi destul de lente. Este posibil să treacă câteva sute de ani, poate chiar o mie de ani sau mai mult, până să atingi desăvârşirea în opera ta alchimică. În această perioadă foarte lungă de timp vei fi poate nevoit să faci faţă unor transformări majore, chiar dramatice în existenţa ta, însă ele te vor ajuta să acumulezi o experienţă imensă care va contribui din plin la complexitatea destinului tău. Ai putea să mă întrebi cum se face că alţi alchimişti reuşesc să atingă desăvârşirea operei lor într-o singură viaţă de om normal. Aceasta este o realitate, dar în astfel de cazuri ei se nasc deja cu mari merite pe această cale, dobândite în multe existenţe anterioare. Aproape sigur nu eşti familiarizat cu aspectele metempsihozei şi nici cu cele care se referă la legea ezoterică a acţiunii şi reacţiunii în univers. Din această cauză, explicaţiile pe care ţi le ofer acum ţi se vor părea, poate, hilare şi ilogice. Vei avea însă la dispoziţie un timp îndelungat ca să înţelegi şi să observi aceste aspecte. E bine să ştii totuşi că longevitatea extraordinară pe care o ai acum la dispoziţie îţi poate oferi posibilitatea de a evolua spiritual mult mai rapid decât urmând calea naşterii şi a morţii pe care o parcurg ceilalţi oameni.” S-a oprit şi s-a uitat cu atenţie la mine, pentru a vedea ce reacţie au generat explicaţiile pe care mi le-a oferit. Eu eram incapabil să scot vreun cuvânt, pentru că nu înţelegeam semnificaţia acelor lucruri. Acum ştiu însă foarte bine la ce s-a referit strămoşul meu. Sunt aspecte elementare, dar în acea perioadă a vieţii mele ele constituiau pentru mine un subiect complet neexplorat.„ SURSE 1. http://astrologykom.blogspot.ro/2010/10/secretele-aurului-monoatomic.html 2. Radu Cinamar „Viitor cu cap de mort” vol. 1 3. Radu Cinamar „12 zile o intiere secrete” vol. 2 Un profesor iesean a descoperit o retea de tuneluri si sali subterane! Exista un tunel aflat la o adancime de 1.500 m care leaga Muntii Bucegi (Buşteni), Muntii Retezat (Sargesia) si Masivul Ceahlau (Sucidava)! Pentru cei care nu ati auzit despre fabuloasa descoperire din Masivul Bucegi, unde s-a gasit o tehnologie net superioara celei umane, aflati mai multe aici ->http://www.fara-secrete.ro/descoperirea-din-bucegi-din-anul-2003-cea-mai-mare-descoperire-arheologica-de-pe-planeta-si-din-toate-timpurile. De asemeni am scris ca si sub Masivul Ceahlau se afla un asemenea artefact, o sala a proiectiilor holografice cu informatii din istoria omenirii -> http://www.fara-secrete.ro/masivul-ceahlau-ascunde-un-tezaur-informational-identic-cu-cel-de-sub-masivul-bucegi-sala-a-proiectiilor-holografice-descoperit-in-august-2003-de-echipa-romano-americana. Am efectuat si efectuez o sumedenie de cercetari in zona Muntilor Bucegi, am stras multe informatii ce ne vor ajuta. De pilda, am fost contactat de un ofiter SRI, cadru activ, nu voi da date despre el ca nu conteaza am primit tot felul de imagini pe care le voi face publice in scurt timp. Intr-una dintre imagini o sa vedeti cum un elicopter de armata american sta langa sfinx, drept dovada ca si altele ca exista un teribil interes pentru Bucegi. Iata in continuarea povestea unui iesea care a intrat in aceste tuneluri: „Profesorul Constantin Bursuc afirmă că a pătruns într-o vastă reţea de galerii subterane artificiale. „Există o reţea de tunele fizice, reale, sub toată România. Eu am cartat, prin măsurători la faţa locului, doar unele dintre aceste căi de comunicaţie subterane, care se află la 4-5 km adâncime sub pământ,” afirmă profesorul Constantin Bursuc. Deocamdată domnia sa nu poate spune cu precizie cine şi cu ce scop a făcut aceste construcţii misterioase, dar continuă cercetările, urmând a face publice rezultatele obţinute. Susţine însă că în realizarea acestora sunt implicate inteligenţe din alte lumi din Univers sau din alte dimensiuni spaţio-temporale. Profesorul relatează: „Am fost contactat de anumite entităţi subtile din Univers care mi-au comunicat că trebuie să facem un sistem de semnalizare pentru aterizarea navelor extraterestre de mare capacitate, să-i zicem un fel de aeroport aerospaţial. Pentru a îndeplini acest lucru, mi s-a permis să pot face decorporalizări şi salturi în spaţiu şi timp. Am început investigaţiile în urmă cu trei ani, timp în care am fost însoţit de două entităţi terestre care au contact permanent cu civilizaţiile extraterestre”. Nu putem publica momentan detaliile tehnicilor de dedublare, nici informaţii despre entităţile respective sau despre locaţiile exacte unde se desfăşoară cercetările. Printre preocupările profesorului şi ale entităţilor care îl ghidează se află şi localizarea reţelei de tuneluri din subsolul României. Labirintul subteran „Am început cercetările din Suceava, unde se află o poartă de intrare spre aceste construcţii. Trebuie să vă spun că există, la 5km sub pământ, un «Centru spiritual», în care am avut acces numai în urma unei comenzi speciale, transmisă de entităţile care m-au însoţit,” a precizat dl Bursuc. Apoi, a descris o sală imensă, luminoasă, cu pereţii din bazalt lustruit, luminescenţi şi cu un soare mare, de aur, pe peretele dinspre răsărit. Profesorul susţine că a intrat efectiv (nu prin dedublare) într-un tunel din Ceahlău, însoţit fiind până la intrare de prof. Traian Stănciulescu, director tehnic la Institutul de Inventică, filiala Iaşi. Tunelul respectiv era în pantă, avea cam 10m lăţime şi 15m înălţime, cu boltă, iar în el gravitaţia se anula parţial, astfel că deplasarea în interior se făcea în salturi. Acest fenomen, pe care nu îl poate explica deplin, i-a permis să parcurgă distanţe destul de mari într-un timp scurt prin aceste labirinturi subterane. Conform hărţilor profesorului, un asemenea tunel misterios, aflat la o adâncime de 1.500 m sub pământ, leagă Munţii Retezat (Sargesia) de Bucegi (Buşteni), Ceahlău (Sucidava) şi Satu Mare. În vara anului 2007, dl profesor Bursuc a efectuat cercetări în Masivul Godeanu, la vest de Mânăstirea Tismana, unde a găsit alte construcţii subpământene. Există mai multe afirmaţii privitoare la existenţa unor enigmatice construcţii în adâncurile pământului României, unele dintre ele fiind cunoscute şi păzite cu străşnicie chiar de autorităţi. Modul în care au fost realizate din punct de vedere tehnic aceste tuneluri este o enigmă. În ceea ce priveşte destinaţia lor, cea mai plauzibilă ipoteză este că ele fac parte din reţeaua de tuneluri care există pe întreaga planetă şi care fac legătura cu lumea misterioasă a Shambalei. Profesorul ieşean Constantin Bursuc este posesorul unor inedite brevete de invenţie, printre care menţionăm motorul reactiv cu plasmă turbionară folosit cu succes în construcţia rachetelor. El este şi autorul volumului „Construiţi-vă cu mijloace proprii un OZN”, apărut la editura Miracol. Porţi către Shambala, tărâmul tainic al înţelepţilor de Monica Dascălu Mesajul esenţial al Shambalei este acela că realizarea spirituală supremă, eliberarea spirituală ultimă, nu este un scop abstract, de neatins, ci poate fi obţinut prin aspiraţie sinceră şi efort spiritual susţinut chiar aici şi acum. Aceasta este învăţătura Shambalei. Shambala este precum un Soare spiritual în jurul căruia gravitează întreaga înţelepciune planetară: toate marile religii, toate marile tradiţii iniţiatice, curentele esoterice divin inspirate, toate şcolile şi căile spirituale autentice sunt inspirate de Shambala. De aceea, Shambala este supranumită Centrul Spiritual al planetei noastre. Acest centru spiritual nu este totuşi localizat în planul fizic, deci propriu-zis pe Pământ, ci într-o dimensiune subtilă paralelă, mai precis în planul eteric, care coexistă în simultaneitate cu universul fizic. Acest aşa-numit plan eteric este dimensiunea subtilă cea mai apropiată, ca frecvenţă de vibraţie, de planul fizic, şi astfel se explică faptul că fiinţele din Shambala pot acţiona instantaneu, cu o mare putere şi un foarte mare impact, în planul fizic. Planul eteric poate fi considerat ca aflându-se la limita inferioară (ca frecvenţă de vibraţie) a universului astral, şi este acea dimensiune intermediară care face legătura dintre planul fizic şi universul astral. Comunicarea dintre lumea Shambalei şi lumea fizică a planetei noastre este permanentă şi vie, chiar dacă foarte puţini dintre locuitorii planetei noastre sunt conştienţi de aceasta. Există, desigur, şi perioade mai „întunecate” ale istoriei, şi atunci lumea Shambalei este ocultată, ascunsă, prea puţin cunoscută de oameni. Tradiţional însă se afirmă că, în perioadele de înflorire spirituală a umanităţii, existenţa Shambalei este deplin revelată oamenilor. Aşa va fi în viitorul apropiat. Ce înseamnă „comunicarea cu lumea Shambalei”? Ea este o comunicare în primul rând subtilă, paranormală, empatică şi telepatică. Se manifestă deseori prin inspiraţie, protecţie paranormală, fenomene de sincronicitate şi, de ce nu, prin fenomene miraculoase. Deci această comunicare este preponderent energetică, nu este neapărat o comunicare de natură fizică. Acest fenomen este uşor de înţeles pentru orice practicant yoga şi exprimă în realitate stabilirea unei stări de rezonanţă sau punere la unison a fiinţei umane cu lumea cea tainică a Shambalei. Un aspect cu mult mai misterios este legat de călătoriile în Shambala pe care tradiţia planetară le relatează de multe ori cu discreţie, dar cu amprenta indubitabilă a certitudinii şi autenticităţii. Sunt cunoscute multe cazuri de mari înţelepţi care au călătorit în Shambala. Dintre occidentali, Apollonius din Tyana, Paracelsus, Nicholas Roerich, sunt doar câteva nume celebre. Este oare acest lucru posibil? Cunoaştem, ca yoghini, faptul că omul este înzestrat, pe lângă corpul fizic, cu alte structuri sau corpuri de natură subtilă, adică neaparţinând lumii fizice, ci unor niveluri superioare ca frecvenţă de vibraţie lumii fizice. Cu ajutorul acestor structuri, corpuri, vehicule de natură subtilă (adică de o natură mai rafinată decât nivelul fizic grosier), orice fiinţă umană poate „călători” în orice dimensiune subtilă a manifestării macrocosmice. Astfel, prin punerea în aplicare cu perseverenţă a unor metode yoghine specifice, orice fiinţă umană se poate antrena în acest sens şi poate învăţa să se deplaseze, la voinţă, călătorind în „vehiculele” sale subtile, către alte tărâmuri tainice, mirifice, paradisiace. Dar în ceea ce priveşte călătoriile în Shambala există relatări ale unor fiinţe care au translatat cu totul, adică, inclusiv cu corpul fizic, în acestă lume subtilă care există în planul eteric. Altfel spus, ele au pornit la drum din planul fizic şi au ajuns la destinaţia călătoriei lor în planul eteric, cu totul, printr-un misterios fenomen de translaţie. Acest gen de călătorii extraordinare, şi incapacitatea oamenilor de a înţelege anumite fenomene fireşti într-un univers multidimensional au dus la ideea că Shambala de fapt se află undeva în lumea fizică, ascunsă fie în munţii Himalaya, fie în ţinuturile deşertice din Asia Centrală, fie în vreo insulă îndepăratată din Nord. Dar Shambala se află în planul eteric. În plan fizic există doar zone privilegiate, având o anumită încărcătură energetică cu totul specială, care sunt veritabile „trambuline”, tuneluri, ferestre… „porţi” către lumea Shambalei. Acestea sunt anumite locuri de pe Pământ unde rezonanţa cu Shambala este foarte puternică. Acolo totul este posibil pentru cei care aspiră să intre în legătură cu Shamabla şi cu Regele Shambalei: atât comunicarea telepatică, cât şi percepţiile de natură subtilă, iar călătoriile extracorporale în lumea Shambalei se realizează cu foarte mare uşurinţă, dacă desigur sunt îndeplinite câteva condiţii. Puritatea inimii şi aspiraţia se numără printre acestea. Deci, mai ales pentru yoghinii începători (începători în arta de a comunica şi de a călători în Shambala) aceste „porţi” tainice sunt o veritabilă şansă de a accede în realitatea misterioasă a tărâmului Shambalei. Unde se află „porţile” despre care vorbim? Şi ce sunt ele, căci ele nu sunt porţi fizice? Ele sunt mai degrabă anumite structuri energetice care se află în plan subtil în anumite locuri speciale care au o încărcătură energetică puternică specifică rezonanţei cu Shambala. Aceste structuri energetice se constituie în veritabile „tuneluri” subtile care ne leagă direct cu Shambala, analogic „găurilor de vierme” din fizica modernă. Locurile care au încărcătură energetică specifică rezonanţei cu Centrul spiritual planetar sunt toate acele locuri de pe Pământ unde există sau unde a existat în trecutul oricât de îndepăratat un centru iniţiatic puternic. Pentru că toate şcolile spirituale autentice, toate focarele de spiritualitate sunt permanent susţinute şi inspirate de Shambala. Astfel, toate locurile sacre ale planetei noastre se încadrează în această definiţie, fie că este vorba de muntele Kailasa din Tibet, de templul lui Apollo din Delfi, de piramidele din Egipt sau de piramidele de la Teotihuacan, din Mexic. În toate aceste locuri, o fiinţă elevat receptivă poate simţi cu uşurinţă „amprenta” energetică de neconfundat a Shambalei. Dar există diferenţe. Unele focare enegetice pot fi mai puternice decât altele. Unele pot fi în mod evident active (dinamizate intens), în timp ce altele pot fi latente (adormite). Impregnarea specifică fiecărui astfel de loc este strâns corelată cu specificul locului şi al perioadei anume din trecut când acel focar spiritual a fost activ. În ciuda diferenţelor, pentru cel iniţiat este evident filonul comun. Mulţi dintre căutătorii Shambalei o asociază cu Tibetul şi au adânc înrădăcinată această convingere, că în Tibet (sau altundeva în Himalaya sau în Asia Centrală) au cele mai multe şanse de a găsi „porţi” tainice către Shambala. Pentru toţi yoghinii India, Nepalul şi Tibetul trezesc nostalgii care deseori vin din vieţile anterioare. Şi cu atât mai mult e necesar să ştim şi să înţelegem că Shambala nu aparţine exclusiv unei tradiţii anume. Dacă ne construim o imagine fantasmagorică despre Shambala nu facem decât să ratăm şansa pe care fiecare dintre noi o avem aici şi acum de a trăi la unison cu sublimul tărâm al înţelepţilor, ale cărui porţi sunt acum larg deschise pentru cel pur, curajos şi mai ales dăruit lui Dumnezeu şi semenilor săi. Există nu una, ci multe „porţi” tainice către lumea Shambalei chiar pe teritoriul ţării noastre, pentru că şi aici au existat în diferite perioade din trecut comunităţi şi focare spirituale. Şi ţara noastră are propriul ei tezaur de locuri sacre. Oricât de departe pe firul timpului ar fi existat aici acea magnifică tradiţie spirituală dacică care ne înfierbântă multora dintre noi imaginaţia, forţa ei mai răzbate şi acum în locuri sacre precum Sarmisegetuza, Sfinxul din Bucegi, Vârful Omu… şi de aceea putem spune fără nici cea mai mică umbră de îndoială că în toate aceste locuri, şi nu numai, există „porţi” tainice către Shambala. În România, în ultimii ani, s-au făcut foarte multe revelaţii spirituale excepţionale. Există în această ţară acum un număr foarte mare de yoghini care au primit iniţieri în foarte multe metode spirituale cu totul revoluţionare pentru societatea occidentală. Cu atât mai mult ne dăm seama că, dacă este să căutăm un loc sau o zonă de pe planetă unde avem cele mai mari şanse de a parcurge drumul mistic către Shambala, România este un loc privilegiat. Nu este necesar să mergem la capătul lumii, pentru că pe teritoriul ţării noastre există aceste focare foarte active de rezonanţă cu lumea Shambalei, există multe veritabile „porţi” deschise prin care putem accede cu uşurinţă în acest veritabil Centru Spiritual planetar. Acolo îl putem întâlni chiar şi pe măreţul Rege al Shambalei, cel despre care tradiţia afirmă că este veritabilul Rege al planetei noastre. În România există porţi către lumea cea tainică a Shambalei de Monica Dascălu De ce să mergeţi până în Tibet pentru a căuta ceea ce deja acolo nu mai există? Occidentul a proiectat vreo trei secole asupra Tibetului toate năzuinţele sale către o lume spirituală tainică şi ascunsă, ferită de griji şi pericole. Pentru yoghinii occidentali, Tibetul exercită o fascinaţie greu de egalat. Realitatea Tibetului este cu totul alta. Acum, cel puţin, Tibetul este o ţară complet devastată din punct de vedere spiritual. În schimb, în întreaga lume există nenumărate focare spirituale, unele latente, altele încă vii, unele chiar foarte intense, care ne pot pune în legătură cu tărâmul cel tainic al înţelepţilor, Shambala. În România există multe astfel de focare active, care sunt veritabile porţi permanent deschise, care ne permit să translatăm în lumea Shambalei şi să intrăm în stare de comuniune profundă cu această lume. Comuniunea noastră cu lumea Shambalei se poate realiza în diferite forme. Într-o stare de comuniune spirituală telepatică, preponderent afectivă sau mentală, vom simţi apariţia unor stări speciale sau a unor idei inspirate de tărâmul cel tainic al Shambalei; este posibil să nu se manifeste percepţii astrale clare (imagini, sunete etc), dar intensitatea trăirilor profund pozitive care apar atunci, precum şi remanenţa lor, ne vor convinge în timp că este vorba de fenomene autentice. Putem reuşi de asemenea proiecţii astrale în care să ne proiectăm cu toate simţurile sau măcar o parte dintre ele, astfel încât să percepem şi imagini, sunete, mirosuri, arome sau atingeri din Shambala. Trebuie să fim foarte lucizi şi să urmărim în timp să ne obiectivăm şi să ne confirmăm aceste percepţii, conform informaţiilor spirituale pe care le avem sau consultând un instructor yoga. Proiecţia în timp (în trecut, în acest caz) este de fapt o proiecţie în memoria magnetică universală, AKASHA, acolo unde sunt înregistrate fidel absolut toate evenimentele care au avut loc vreodată pe planeta noastră (şi în întreg universul). Vă puteţi imagina AKASHA ca pe nişte imense arhive celeste. Pentru a avea acces în AKASHA este esenţială dinamizarea centrului de forţă vishuddha chakra. Ne ajută de asemenea foarte mult, pentru a selecta cu precizie destinaţia proiecţiilor noastre în timp, dinamizarea foarte intensă a lui ajna chakra. Atunci când ne aflăm într-un anumit loc cu o încărcătură spirituală specială, ne ajută foarte mult faptul de a atinge cu mâna stângă vestigiile istorice care există acolo (o piatră, o coloană, o statuie). Sarmisegetuza În complexul de la Sarmisegetuza, cel mai încărcat loc din punctul de vedere al rezonanţei cu Shambala este chiar „Soarele de andezit” sau discul solar. În zonă se remarcă o încărcare vitală cu totul şi cu totul excepţională, evidenţiată şi de dimensiunea mult peste medie a arborilor şi a vegetaţiei din jurul sanctuarului dacic. Acesta este un loc extraordinar pentru a realiza proiecţii în timp, mai ales dacă nu avem idei preconcepute în ceea ce priveşte tradiţia spirituală dacică – pentru că adevărata tradiţie care a înflorit pe aceste meleaguri este cu mult mai veche decât datele vehiculate de istoria convenţională. „Am simţit foarte clar că deasupra discului de piatră era un tub ascendent luminos pe care eu l-am perceput atunci precum o poartă care se deschide. Şi acolo, în interiorul acelui tub, erau valabile cu totul alt fel de legi ale timpului şi ale spaţiului, totul era complet diferit de tot ceea ce ştiam sau am simţit eu vreodată. Mi se părea atunci evident faptul că pot să ajung oricând doresc, imediat, în Shambala, mi se părea că pot întinde mâna şi să ating acea lume, că pot vorbi cu fiinţele care trăiesc acolo. Mă simţeam invincibil şi nemuritor, una cu pământul şi cu stelele”. (Horia, 45 ani) „De câte ori ajung la sanctuarul de la Sarmisegetuza am sentimentul că aş vrea să rămân acolo pentru totdeauna şi că aş putea rămâne mereu acolo, căci acolo este tot ceea ce îmi doresc. Ceea ce simt mai ales este o nevoie organică de-a dreptul covârşitoare de a atinge discul solar, de a mă lipi de el, de a mă întinde de exemplu pe acest disc. Atunci am certitudinea că sunt pe de o parte în deplină siguranţă şi pe de altă parte că sunt conectată la un fel de baterie vitală care mă încarcă cu forţa vieţii. De asemenea, atunci eu vorbesc în inima mea în mod tainic cu Regele Shambalei şi pentru mine acest dialog este dincolo de orice îndoială. De oricâte ori vreau să intru în stare de comuniune tainică cu Regele Lumii din Shambala, pentru mine este suficient să evoc foarte intens momentele în care ating piatra acelui disc de la Sarmisegetuza”. (Andreia, 26 ani) Sfinxul din Bucegi Un alt focar tainic de putere care ne permite să intrăm în rezonanţă cu Shambala este Sfinxul din Bucegi, chiar corpul de piatră al Sfinxului şi mai ales „capul” său. Deşi se consideră în general că acesta este numai o stâncă modelată într-un mod mai special de ploaie, zăpezi şi vânt de-a lungul a milioane de ani, Sfinxul din Bucegi este totuşi învăluit în mister. Roca din vârful Sfinxului este foarte diferită de rocile existente în zonă şi, se spune, este similară cu cea din care este făcut Sfinxul din Egipt. Dacă vom realiza în această zonă proiecţii în trecutul îndepărtat vom putea pătrunde cu uşurinţă într-o perioadă fascinantă a miturilor, în Vârsta de Aur a umanităţii, de unde răzbat până la noi ecourile unei sacralităţi dincolo de cuvinte. Pe atunci oamenii erau asemenea zeilor şi nu erau deloc limitaţi la existenţa în această lume fizică. „Totul părea să vină către mine precum o cascadă luminoasă care pornea de undeva din negura timpului. Mă simţeam eu însumi precum un fel de stea, o fiinţă gigantică dilatată în cosmos, trăind undeva în sfera marilor adevăruri universale (în planul cauzal, n.n.). Şi Sfinxul era precum un Mare Spirit aflat undeva în inima lumii. Aveam sentimentul foarte clar al lucrurilor măreţe care s-au petrecut acolo, al fiinţelor de lumină care au trăit pe aceste meleaguri. Totul era sub semnul luminii, sub semnul Soarelui şi al înţelepciunii. Acest Mare Spirit al Sfinxului din Bucegi părea în mod covârşitor pentru mine a fi undeva înafara timpului şi mult deasupra noastră. Părea a fi protectorul nostru al tuturor şi părintele nostru.” (Mihai, 35 ani) „Era ger şi se stârnise o furtună de zăpadă; ne-am aşezat într-un fel de cerc, eram patru prieteni pe care un imbold dincolo de puterea noastră de înţelegere ne îndemnase să mergem atunci la Sfinx să medităm. Imediat s-a creat între noi un fel de vortex de energie foarte puternic care parcă radia căldură, şi acea energie ne-a propulsat cu forţă într-o lume a liniştii şi armoniei, într-o lume unde era foarte multă lumină şi frumuseţe, aveam senzaţia unei bunătăţi şi bucurii divine care pluteau în aer şi am ştiut fără nici un dubiu că suntem în Shambala. Interesant a fost faptul că eram împreună cu toţii şi acolo, în Shambala, şi ne-am îndreptat împreună către un fel de templu minunat şi fastuos unde ne-a întâmpinat Regele Lumii şi ne-a numit „Cavaleri” ai lui. Nu am reuşit să îi vedem chipul, dar eram siguri că este chiar el, Regele Shambalei, şi că el era cel care ne-a chemat acolo la Sfinx pentru a putea mai uşor să intrăm în legătură cu el.” (Daniel, 30 ani) Vârful Omu Conexiunea acestui loc special cu lumea Shambalei este directă, prin simbolismul de centru, axă a lumii sau buric al pământului care este asociat în tradiţia românească acestui loc cu totul extraordinar. „Vedeam parcă în faţa mea, în ceaţă, un şir de oameni tineri şi frumoşi îmbrăcaţi în alb. Ei păreau a aparţine unei tradiţii imemoriale, sau poate unei alte lumi. I-am urmat cu toată fiinţa mea şi am simţit că păşesc în miracol, undeva într-o lume a ritualurilor şi spiritualităţii, într-o lume a Soarelui şi a Luminii. Apăruse de undeva de nicăieri Soarele şi era foarte aproape de mine; încercând să îl privesc am realizat că de fapt acolo între Soare şi mine era de fapt o prezenţă plină de putere şi orbitor de luminoasă. Poate că de fapt era acea prezenţă cea pe care eu o asociam cu Soarele. Fiinţa aceea mi-a spus că este Regele Shambalei. Mi-a spus că va veni curând o vreme când şi Pământul va deveni un loc sacru, va deveni un tărâm al luminii. Ceea ce am simţit atunci şi mi-a rămas apoi cel mai intens în amintire este senzaţia de purificare intensă a inimii şi a minţii. Parcă aveam un fel de cristal în cap şi un fel de foc în inimă.” (Maria, 32 ani) Peştera Ialomiţei Un alt loc sacru al tradiţiei sprirituale dacice străvechi. Legendele asociază mari mistere cu această peşteră, se spune că aici aveau loc iniţierile dacice şi unii cred că aceasta era peştera lui Zamolxe. Chiar şi printre călugării care locuiesc acolo la schit în ultimii ani circulă poveşti despre pasaje tainice prin care se poate trece direct în Shambala, lumea nevăzută a înţelepţilor… „Eram un grup destul de mare şi am meditat în întuneric perfect. La început acest lucru era inconfortabil, dar cu timpul am început să percep întunericul ca pe ceva viu, cald şi chiar uşor luminos. Am început să mă simt din ce în ce mai sigur pe mine şi protejat. Sinţeam că acel întuneric este un fel de barieră din ce în ce mai fragilă între mine şi alte lumi. Mi-am dorit atunci foarte intens, din tot sufletul, să translatez în lumea Shambalei. Lăuntric, a fost ca un fel de aruncare, ca şi cum m-am aruncat cu pieptul înainte pentru a sparge acea barieră subtilă. Am simţit imediat cum ea s-a rupt şi apoi instantaneu am fost catapultat într-o lume plină de lumină şi culoare. Am certitudinea că aceasta a fost o proiecţie autentică în lumea Shambalei, pentru că ulterior am avut posibilitatea să experimentez foarte mult în diferite circumstanţe proiecţii astrale în Shambala.” (Bogdan, 25 ani) Lângă Peştera Ialomiţei mai există o mică peşteră unde mai mulţi yoghini au mers să realizeze meditaţii, în special urmărind comuniunea cu lumea Shambalei. „Am fost să medităm în această peşteră împreună cu un grup de prieteni, trei dintre noi eram înăuntru şi meditam, iar ceilalţi doi erau la intrarea peşterii şi se odihneau. La un moment dat am început să auzim voci – toţi cei trei care eram în peşteră şi meditam am avut aceleaşi percepţii cu o acureteţe şi similitudine uluitoare pentru noi. Se auzeau deci tot felul de voci în special bărbăteşti, ca şi cum erau mai mulţi oameni ştrânşi la o adunare. Vocile se auzeau din ce în ce mai aproape, noi la început am crezut chiar că era cineva la intrarea peşterii şi apoi că au intrat în peşteră, dar colegii noştri de afară ne-au asigurat de faptul că nu fusese nimeni şi că ei au menţinut o linişte perfectă. Ne-am dat seama apoi că nu înţelegem limba în care vorbesc acei oameni, deşi ne părea foarte familiară. Apoi s-a făcut brusc linişte şi apoi la un moment dat a început un fel de ritual însoţit de incantaţii care practic ne-au indus la toţi o stare de transă pentru câteva ore. Eram siguri, nu ştiam de ce, că e vorba de un ritual pentru pacea pe Pământ(…) În noaptea aceea am dormit cu toţii la gura peşterii şi am avut vise extraordinar de frumoase, în care se făcea că hoinăream prin lumea Shambalei.” (Cristina, 30 ani) Insula Şerpilor Este un loc privilegiat unde, se spune, a existat un templu închinat lui Apollo pe care însă ruşii l-au demontat piatră cu piatră şi au transportat bucăţile la Moscova în secolul XIX şi astfel vestigiile au dispărut complet. Insula Şerpilor sau Insula Albă este strâns legată de tradiţia Shambalei şi, din acest punct de vedere, faptul că administraţia Constantinescu a cedat în mod absurd această insulă Ucrainei este cel puţin bizar. Deşi acum acolo nu mai este nimic, probabil memoria vremurilor trecute ne va descoperi multe taine atunci când va fi din nou permis să se viziteze această insulă. Histria Cetatea de pe malul mării unde s-a dezvoltat în antichitate o tradiţie înfloritoare… şi aceasta, ca şi cea de la Sarmisegetuza, mult anterioară istoriei oficial recunoscute. Şi foarte diferită de ceea ce se învaţă la şcoală la istorie. Faptul că aici a existat o tradiţie spirituală puternică şi autentică este uşor resimţit în meditaţii, iar rezonanţa cu lumea Shambalei este şi acum vie. „Atunci când ne-am apropiat de Histria, pe şoseaua spre Constanţa, am remarcat cu încântare tot felul de manifestări luminoase de excepţie pe cer. Raze care se conturau într-un mod mirific, curcubee, explozii de culori. Deşi nu intenţionam deloc să vizităm Histria, am simţit că toate aceste manifestări erau un semn special pentru noi. Aşa că ne-am dus până la ruinele cetăţii. Acolo, într-o stare de contemplare profundă, am simţit cum cerurile se deschid pentru noi. Spontan, am început să facem meditaţie de comuniune cu lumea Shambalei. Am simţit foarte clar răspunsul plin de graţie al Regelui Lumii şi în momentul în care am deschis ochii ne-a încântat sufletele un nou curcubeu. Am interpretat acest curcubeu ca pe un semn divin, ca pe acea punte care leagă lumea fizică de lumile nevăzute. A fost un moment extraordinar de frumos, de neuitat.” (Alin, 40 ani)”[1]